He aprendido que el mundo quiere vivir en la cima de la montaña, sin saber que la verdadera felicidad está en la forma de subir la escarpada.
Everyone wants to live on top of the mountain, but all the happiness and growth occurs while you're climbing it.

domingo, 6 de octubre de 2013

Despre un mic burg iberic, cu o ușoară asemănare flamandă…

Sunt foarte multe momentele frumoase trăite de mine în Spania anul trecut (așa cum au fost, dar într-un mod diferit, și cele trăite tot acolo în prima vizită din 2003 sau în timpul bursei Erasmus din 2008), iar dacă până acum am evitat să povestesc prea mult și prea multe din ele, asta s-a datorat nu doar faptului că, fiindu-mi dor de tot ce am lăsat acolo, aș risca să le descriu în cel mai patetic și siropos mod cu putință (sau faptului că oricum am postat deja  pe Facebook cam o tonă de poze din perioada respectivă), cât s-a datorat convingerii că peste experiențele, amintirile, mari, „grele” – acelea care pun o amprentă definitivă și deosebită pe ființa ta, pe tot ceea reprezinți tu –  este nevoie să așezi timp și detașare, nu pentru a uita, ci dimpotrivă, pentru ca printr-o distanțare salvatoare, recuperatoare, să poți păstra intactă și pentru totdeauna memoria, prospețimea și autenticitatea lor. 
Din când în când, însă, „ajutată” de nevoia de evadare din cotidian și, mai ales, ajutată de contactul pe care îl facilitează rețelele de socializare, nu pot să nu asociez experiențele altora cu propriile mele amintiri si experiențe. 
Într-una din ultimele seri de sâmbătă ale lui iunie, de pildă, fiind deja cuprinsă de săptămâni bune de febra noii mele pasiuni amatoare pentru dans (pentru zumba, mai exact), m-a „provocat” o fotografie postată de faimoasa (și mai nou omniprezenta pe Facebook) Mihaela Rădulescu, o poză suprinzând oameni, perechi, ce dansau tango, seara, pe faleza din la fel de faimosul Monaco. 
Pentru că dintre toate națiile de străini, pe ei am ajuns să-i cunosc cel mai bine, întotdeauna m-a fascinat și încântat obiceiul spaniolilor de orice vârstă de a ieși la plimbare seara (dacă nu cumva o fi de fapt o meteahnă mediteraneană, latină, după cum se prea poate), fără un scop sau o destinație anume, în cartierul în care locuiesc sau chiar „aventurându-se” până în centru, pentru mișcare și relaxare, aproape mereu gătiți și dichisiți, dar într-un fel care nu trădează dorința de paradă, ci pur și simplu ca încă un ingredient pentru a se simți bine în pielea lor, ceea ce de altfel și reușesc să arate.
Mersul ca mersul (eu una nu pierdeam ocazia de a merge pe jos prin Madrid, uneori kilometri întregi, zilnic, doar pentru plăcerea de a lua pulsul străzilor, al clădirilor, al oamenilor), plimbatul ca plimbatul, dar cu dansul în stradă e cu totul altă poveste.
Nu pretind că la noi în sau în alte țări pe care eu încă nu le-am vizitat nu se întâmplă (de altfel, de cînd am revenit acasă, cu miile de speranțe de mai bine aferente, încă mă găsesc într-o etapă optimistă a vieții mele), însă prima oară când eu am văzut așa ceva a fost vara trecută, la Burgos. Împreună cu ceilalți doi componenți ai comisiei electorale, sosisem în oraș puțin după orele amiezii, luasem în primire și pregătisem secția de votare pentru a doua zi (când urma să aibă loc, desigur, neuitatul referendum), și în drum spre hotel, undeva cred după ora 21, trecând de „Arco de Santa María”, pe „Paseo del Espolón” –  cea mai circulată din oraș, locul predilect de promenadă, ce vine dinspre bătrâna catedrală medievală și duce spre monumentul (din piața cu același nume) lui „El Cid” și spre clădirea teatrului în stil isabelin-, se găseau oameni de toate vîrstele dansînd tango și alte asemenea genuri latino-înrudite… 
Făceau asta cu un aer atât de nefestivist, de senin și de firesc, ca și când nimic nu era mai important în acel moment (probabil că nici nu era), fără a se crispa de rigurozitatea mișcărilor sau de teama de a se expune privirilor unor necunoscuți, ignorând totul în jur, cuprinși fiind doar de emoția muzicii, de liniștea pașilor, de partenerul cunoscut sau necunoscut de dans. 
Și la Madrid, pentru cine cunoaște freamătul „popular” și neobosit al centrului capitalei spaniole, sunt impresionante momentele în care lumea cu treabă, sau fără treabă, în zonă începe spontan, involuntar, să danseze pe ritmurile antrenante ale cântăreților mexicani de ocazie, ale mariachilor din Sol, însă aici la Burgos, la mai mult de o mie de kilometri de Monaco, într-un mic burg iberic, cu o ușoară asemănare flamandă, desprins parcă din altă lume, se dansa cu o eleganță aparte, pe care aș dori să o învățăm și să o folosim, în viața de zi cu zi, și noi… - 4 octombrie 2013.
n. 1987, Ploiești. Din octombrie 2013, doctorand al Facultății de Istorie, Universitatea din București, cu o teză privind relațiile dintre Spania și America Latină – o analiză istorică și actuală din perspectiva conceptului de „soft power”. Interesată de istoria contemporană, istoria și civilizația hispanică, politica externă și relațiile internaționale (cu accent pe latura lor culturală, imaginarul colectiv, percepțiile, stereotipurile pe care le reflectă și care la rândul lor le influențează, la intersecția dintre politic, economic și social). Preocupări pe care le-a aprofundat în cadrul programelor de master pe care le-a urmat – în „Istoria relațiilor internaționale”, la Universitatea din București, respectiv în „Diplomație și relații internaționale” la Școala Diplomatică din Madrid, ca bursier al statului spaniol (MAEC-AECID). Când nu publică în presa culturală, scrie pe blogul personal: http://loscuentosdeandrada.blogspot.ro

No hay comentarios:

Publicar un comentario

Mi lista de blogs

Buscar este blog