He aprendido que el mundo quiere vivir en la cima de la montaña, sin saber que la verdadera felicidad está en la forma de subir la escarpada.
Everyone wants to live on top of the mountain, but all the happiness and growth occurs while you're climbing it.

domingo, 1 de mayo de 2011

Melancolie de 1 mai

I. Prietenia sinceră și totală („asumată”), în „zilele noastre”, nu prea mai există, decât rareori, pentru cei foarte norocoși. Există doar persoane uneori mai mult, alteori mai puțin interesate de persoana ta. În cel de-al doilea caz, nu sună (un apel de-un minut, două costă o avere!), nu scriu (de parcă doar ei sunt ocupați și n-au timp), nu simt nevoia să împărtășească nimic (nici lucruri importante, nici prostioare), să afle nimic, să îți ureze nimic, etc. Pur și simplu, la un moment dat, simți cum te aruncă ca pe o cârpă la gunoi. Pentru un moment viitor în care n-au nicio problemă să se reapropie și să se poarte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare asta e toată treaba cu prietenia și eu nu știam? Unde au dispărut prieteniile în care pariai tot, împărtășeai tot, la orice oră din zi și din noapte, în care pretextele de acum, care mai de care mai dramatice, mai teatrale, nu erau invocate atât de des, în care nu așteptam ca mereu celălalt să facă primul pas? Când am devenit atât de egoiști, de orbi și de goi?

II. Am furat de la Borja, unul dintre spaniolii veniți cu Erasmus la noi în facultate (daaa...există și „specia” asta, de străini care vin cu Erasmus în Ro, la Istorieee), melodia de mai jos. Recunosc, spre rușinea mea de hispanistă-închipuită-nefiloloagă-dar istorică până în măduva oaselor- ce sunt, că n-am mai ascultat Ismael Serrano, dar cred că voi recupera acum. Melodia asta are în ea ceva atât de trist și totuși atât de plin de speranță, de zâmbete de lumină...

III. Mi-e dor de Madrid. De Madridul de atunci. De mine de atunci. De Madridul care aș vrea să vină, deși nu știu dacă va fi să vină și dacă va fi ceea ce mă aștept eu să fie. De Madridul în care îmi va fi așa de dor...



Madrid, deshabitado como mi colchón
el verano en que me hice mayor,
y ella que ya no llama.

Tanta ciudad y tan poco por hacer,
gente que sueña su siesta y que
mira por la ventana.

Gente que miente por un trozo de calor,
que reza por que pare el ascensor,
atrapado contigo.

Madres que pieden a sus hijos al nacer,
buscando entre tus piernas lo que ayer
han dado por perdido.

Kilómetro Cero,
respira en el centro de la ciudad
el alma que se pierde al escapar.
Kilómetro Cero,
comienzo de los días que han de venir,
la lluvia que se derrama por ti.

Bares en los que la calma y la cerveza
salvan nuestra vida, y mi cabeza
soñando estar bajo tu ropa.

Promesas que se dicen en la cama,
luces que se clavan en tu espalda,
deja que yo te vista ahora.

Bajo unas ruedas mi mala sombra arrojaré,
quizás así interprete ese papel
en el que soy tu abrigo.

Mujeres que quizás hoy no puedas pagar
cuestionan con sus labios la verdad
de que aún seguimos vivos.

Kilómetro Cero,
respira en el centro de la ciudad
el alma que se pierde al escapar.
Kilómetro Cero,
comienzo de los días que han de venir,
la lluvia que se derrama por ti.

Kilómetro Cero,
respira en el centro de la ciudad
el alma que se pierde al escapar.
Kilómetro Cero,
comienzo de los días que vendrán,
la calma que nos trae tu tempestad

Mi lista de blogs

Buscar este blog