He aprendido que el mundo quiere vivir en la cima de la montaña, sin saber que la verdadera felicidad está en la forma de subir la escarpada.
Everyone wants to live on top of the mountain, but all the happiness and growth occurs while you're climbing it.

viernes, 8 de enero de 2010

O președinție spaniolă și un monarh european. Și viceversa



Nimic mai senzațional și mai interesant decît acele mici și picante coincidențe și curiozități ale istoriei, ce pentru o minte poate prea întrăzneață sau doar prea obișnuită cu romanele polițiste pot trece drept adevărate conspirații. Cîți dintre spanioli s-ar fi gîndit, pe 5 ianuarie 1938, în plină desfășurare a operațiunilor de la Teruel –de departe, una dintre cele mai sîngeroase confruntări republicano-franchiste ale războiului civil din Spania, la care asista și un tînăr corespondent american, pe nume Ernest Hemingway- că infantele născut în exil la Roma, nepotul monarhului alungat în aprilie 1931, avea să devină peste 37 de ani (el, și nu tatăl său!) monarhul întregii Spaniei democratice? Și totuși, dincolo de aceste povești suprapuse, ale unei crude bătălii încheiate cu retragerea forțelor republicane, pe larg redată în mai toate marile publicații americane și europene, pe de-o parte, și ale nașterii unui infante pentru care guvernarea era atunci doar o posibilitate îndepărtată, pe de alta, Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias este astăzi figura politică spaniolă de cea mai mare anvergură, cea mai apreciată.

„Văduvită” de un potențial rol major (ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ce a dat, finalmente, un președinte stabil și un Înalt Reprezentant pentru Politica externă și politica de securitate a Uniunii Europene), presedinția rotativă, semestrială, asumată de Spania începînd cu 1 ianuarie 2010, va trebui să facă față în primul rînd unor riscuri de imagine. Dincolo de agenda încărcată (peste zece întâlniri la nivel înalt, nu toate foarte comode pentru Spania – vezi Summitul UE-Maroc, ce va fi probabil marcat de tensiunile acumulate în cazul activistei sahariene pentru independența Saharei Occidentale, Aminatu Haidar), dincolo de euforia aproape copilărească afișată de José Luis Rodríguez Zapatero și de multele obiective trasate fiecărui minister în parte, Spania are la dispoziție șase luni pentru a menține pe o linie pozitivă o presedinție ce s-ar putea transforma oricînd, pierzînd criteriile și proporțiile realității, într-un eșec.

Misiunea liderului din La Moncloa (nu tocmai cel mai charismatic și convingător președinte de guvern european) este cu atît mai grea cu cît principalul obiectiv anunțat –ieșirea Uniunii din recesiune și generarea eficientă și rapidă de noi locuri de muncă- se suprapune peste trista realitate a unui șomaj spaniol de aproape 18 la suta, mult peste media șomajului la nivel european și peste inevitabilele comparații ale viitoarei sale prestații în raport cu reușitele presedinții asumate de Spania în 1989 și 1995 (Felipe González), precum și în 2002 (José María Aznar).

Dacă la nivel economic este greu de presupus că Spania va avea o contribuție decisivă, rămâne de urmărit strategia pe care Zapatero și Miguel Ángel Moratinos vor reuși (sau nu?!) să o construiască în planul politicii externe, unde Spania trebuie să facă ceea ce, începînd cu politica lui Primo de Rivera din anii '20 (de reprezentare a intereselor Americii Latine în cadrul Societății Națiunilor), știe mai bine să facă: să se (re)afirme drept principala voce europeană în relația cu Ibero-America. Și asta, cu atît mai mult cu cît divergențele dintre statele latino-americane pe tema crizei politice din Honduras și a recunoașterii președintelui recent ales –Porfirio 'Pepe' Lobo- au creat diplomației spaniole spațiul necesar pentru a se manifesta drept un factor mediator în regiune. Interesant este faptul că succesul avantajelor pe care guvernul de la Madrid, în mod natural, le are în raport cu regiunea Americii Latine depinde de reușita sau eșecul proiectului dezvoltat în ultimele luni de către Miguel Ángel Moratinos, și anume acela de a determina o relaxare/normalizare a poziției comune a Uniunii Europene fața de regimul lui Raúl Castro de la La Habana.

În strînsă competiție cu „rating-ul” pe care, cu siguranță, îl va face prezența lui Obama, în mai, la Madrid, persoana ce poate înclina rating-ul și bilanțul președinției spaniole spre un rezultat pozitiv rămâne Casa Regală prin Regele Juan Carlos și relația privilegiată, personală și/sau oficială pe care acesta o are cu șefii de stat din Europa și din lumea întreagă. Chiar pentru cei ce l-au asimilat deja trecutului și manualelor de istorie și în ciuda anilor pe care i-a sărbătorit pe 5 ianuarie, viitoarele evenimente de la Madrid vor descoperi în Regele Juan Carlos un om politic actual, de prim rang, decisiv pentru a menține prestigiul Spaniei și al monarhiei spaniole (al cărei viitor este, în continuare, motiv de discuție) la un nivel înalt.

Text publicat în Dilema Veche pe 7 ianuarie 2010 :d

http://www.dilemaveche.ro/index.php?cmd=articol&nr=&id=12254

http://geopolitikon.wordpress.com/2010/01/09/09ian2010-spania-si-a-asumat-presedintia-rotativa-semestriala-a-ue/

No hay comentarios:

Publicar un comentario

Mi lista de blogs

Buscar este blog